Căutarea în arhive după documentele care să devoaleze măcar numele comanditarului/proprietarului iniţial  (sau “ctitorul”, cum s-ar spune în cazul unei biserici) dacă nu şi cel al arhitectului este o căutare de multe ori anevoioasă. Organizarea informaţiilor din dosarele mai vechi de 1890 este de multe ori făcută în pachete mari, de sute de file, iar aceste file se referă la petiţii asociate cu “străzi cu litera “*””.

Deci poţi să ai noroc sau poţi să cauţi în zadar după informaţii care poate nici nu s-au păstrat. Aşa că în astfel de situaţii, înarmat cu multă speranţă fiind, poţi să te şi înşeli atunci când găseşti ceva ce “ar părea să fie”, sau care “seamănă cu” dacă dai peste un şir de coincidenţe ce s-ar mula pe aşteptările căutătorului.

Iar dacă acel căutător nu ştie dinainte amănunte precum renumerotarea străzii, redenumirea ei sau transformarea ei prin diverse operaţiuni urbanistice, speranţa că a găsit ceea ce caută poate sa se transforme în amăgire. Cam aşa s-a întâmplat şi cu documentele aflate la Arhivele Naţionale, Direcţa Municipiului Bucureşti, fondul PMB Tehnic, în dosarul nr. 54/1890. La fila 137 se află cererea unui inginer Slăniceanu care cerea să facă altă casă în locul celor deteriorate din strada Rotarilor. 

Prima aşteptare înşelătoare este în acest caz numele străzii căci, după cum am spus, o altă stradă Rotarilor se afla în zona Iancului. Al doilea element peste care se poate trece în lipsa cercetării preliminare este numele proprietarului căci de cele mai multe ori nu ai astfel de informaţii referitoare la proprietate venind de dinainte de 1895. Planşele se află la filele 138-141 şi acestea sunt “momeala” cercetătorului.

Trecând peste problema numărului 13 (când nu ai date poţi oricând să presupui că strada a suferit renumerotări fără teama de a greşi), planul de situaţie din 1890 induce în eroare din cauza inflexiunii străzii în dreptul acestei case (1).

1 – Planul parterului depus pentru autorizarea din Rotarilor 13 în 1890

Pare că ar fi o explicaţie raţională, poate singura atunci când vezi planşa, pentru orientarea aleatorie actuală a faţadei principale faţă de aliniament (2 a,b).

a_ detaliu al planului care ar fi putut fi modificat la o eventuală aliniere şi îndreptare a străzii

b_ fragment din planul de situaţie din prezent care arată un traseu regulat al străzii dar o orientare în unghi a casei din Caragiale 11 faţă de aliniament

Dar dacă mai târziu strada a fost îndreptată de la această inflexiune iar faţada a rămas aşa de atunci? Asta este o întrebare foarte tentantă pentru cercetătorul de arhivă. Apoi se vede că e vorba despre o casă în două corpuri, cu un teren neregulat în raport cu vecinul direct iar planul casei de azi ar putea sugera o continuare a acelei relaţii din 1890 (3 a,b).

a_ fragment din planul de autorizare din 1890 care ar fi putut permite o extindere în configuraţia ce se observă în prezent la casa din Caragiale 11

b_ fragment din releveul actual în care se distinge că partea de clădire ce ar fi putut fi extinsă faţă de planul din 1890 funcţionează ca parte a unei diviziuni a proprietăţii

O altă capcană îmbietoare a fost configuraţia planului corpului principal al casei şi alcătuirea accesului în casă dinspre curte căci se aseamănă cu casa din Caragiale nr. 11 şi situaţia de azi ar fi putut fi – de ce nu? – o transformare a casei consemnate în 1890 (4). Exemple sunt destule în acest sens (5 a,b).

4 – Fragment din planul parterului propus spre autorizare în strada Rotarilor nr. 13 din 1890 care, dacă ar fi suferit unele suprimări de pereţi şi extinderea marcată cu săgeţi ar fi putut să corespundă configuraţiei de azi a casei din Caragiale 11.

a_ faţada autorizată în 1873 la intersecţia străzilor Lipscani şi Şelari

b_ aceeaşi clădire a căpătat ulterior la acoperiş o cupoletă care marchează intersecţia deşi nu fusese prevăzută în desenul iniţial al casei

Până la urmă, o analiză mai puţin centrată pe aşteptările iniţiale şi mai mult pe observarea directă a detaliilor nu face decât să conducă la o concluzie certă. Casa din autorizarea de la 1890 nu era cea din strada Rotarilor “de Galben” ci una din strada Rotarilor “de Negru”. Dar toată această căutare are o mică morală. Aceasta este că, în ultima jumătate a secolului al XIX-lea, casa lui Aristomene Fotino aparţinea unei tipologii foarte comune dar care genera obiecte de arhitectură care uneori se distingeau doar prin detaliile alese.